Poezie şi adevăr –

Picturi, fresce şi icoane

Şuviţa de păr aproape de neobservat de pe fruntea Mântuitorului este un element pe care îl regăsim de-a lungul întregii istorii a artelor. Pe marama de la Manoppello el devine şablon. Giulgiul de la Torino, cu contururile sale neclare nu ar fi putut servi nicidecum drept model la realizarea acestei imagini atât de precise.

Chiar dacă în Noul Testament şi în perioada bizantină picturile erau interzise, creştinii au simţit mereu nevoia de a crea portrete. Astfel, în cartea sa „Chipul lui Hristos“, apărută în 2005, Andreas Resch ne prezintă opere precum „Blândul păstor“ (catacomba Priscilla) ca portret ascuns al Mântuitorului. El se foloseşte de tehnica juxtapunerii – o tehnică dezvoltată de sora Blandina, cu scopul de a demonstra congruenţa diferitelor giulgiuri – şi analizează lucrări din perioada creştină timpurie, aflate în catacombele Romei, dar şi numeroase icoane.

Până în sec. al 17-lea, între numeroase opere de artă, precum Adevărata Icoană (Vera Icon) pe giulgiul maestrului din Flémaille (probabil între 1375 şi 1444) şi marama de la Manoppello există asemănări frapante. În cazul acestor reproduceri, putem recunoaşte chipul şi părul Mântuitorului, cu sau fără ţesătura de deasupra.

Atât în partea de est (Bizanţ) cât şi în cea de vest, marama a reprezentat, ca primă icoană, un ideal de frumuseţe perfectă din punct de vedere geometric. Acest lucru este valabil nu doar în cazul reproducerilor realizate şi al şabloanelor folosite în iconografie, ci şi în cel al creaţiilor individuale. Pe multe dintre acestea se poate distinge amprenta epocii căreia le aparţin; s-au pus în practică anumite principii specifice artei portretistice şi s-a folosit un stil mai vechi de pictură, tocmai pentru a conferi portretului mai multă autenticitate. De asemenea, în expresia de pe chipul Mântuitorului se reflectă foarte frumos rolul pe care Acesta L-a avut printre oameni.

Deseori marama este pusă în legătură cu o relatare ilustrativă. Originea ei este explicată în diferite moduri, de exemplu prin intermediul a sfinţi ori îngeri, ce devin purtători de icoană. În trucât Sf. Veronica prezintă marama ca obiect de venerare, aceasta formează o uniune perfectă între legendă şi relicvă. Provenienţa divină a maramei este subliniată şi de îngerii ce o partă pe mâini. Până şi cutele de pe ţesătură, care nu se regăsesc pe chipul Mântuitorului, dau dovadă de o zămislire divină.